Mărirea și decăderea unui domn moldovean: Vasile Lupu


Mărirea și decăderea unui domn moldovean: Vasile Lupu

Prăbuşirea domniei lui Vasile Lupu, în 1653, a fost primită de contemporani drept o mare surpriză: domnul cu „hire înaltă” şi ambiţii imperiale, omul care se înconjurase cu un fast asemănător marilor curţi monarhice europene, marele protector al bisericii răsăritului, diplomatul abil care întreţinuse relaţii optime cu Poarta, dar ştiuse să îmblânzească şi reticenţele Poloniei, în fine, omul care visase uniunea dinastică moldo-munteană, spre a da consistenţă proiectelor sale de supremaţie în tradiţie bizantină, care ştiuse să evite crize complicate şi care părea etern, părăsea învins şi umilit tronul, ca oricare dintre predecesorii săi, fără faimă şi fără noroc.

Fugarul care se îndrepta spre un viitor incert, după ce îşi pierduse domnia, avea însă o poveste imposibil de a fi trăită într-un alt timp al istoriei. Tatăl său, Nicolae Coci, venise în Tarile Române din Balcani, la o dată neprecizată, originea sa fiind încă subiect de discuţie. S-a spus că ar fi fost albanez, grec, pentru că fiul său vorbea cu un puternic accent grecesc, s-a invocat şi o origine aromână. Cert este că se număra printre cei care trecuseră Dunărea spre a face bani şi a intra în dregătorii, ceea ce a şi obţinut în perioada crucială a anilor 1593-1595, când alternativ, la Iaşi şi la Bucureşti, sub Aron (Tiranul) şi Mihai Viteazul a devenit una din figurile importante ale Sfatului Domnesc. Este de presupus că, dincolo de ataşamentul său faţă de cauza antiotomană, Nicolae Coci dobândise între timp o avere consistentă şi intrase prin căsătorie în rândurile marii boierimi.

Acum (în 1593) şi aici (în Moldova sau Valahia) se năştea al treilea fiu al său, care la maturitate şi în preajma urcării pe tron a luat numele imperial Vasile, cu care a devenit mai bine cunoscut.

În linii mari, cariera sa seamănă izbitor cu cea a lui Mihai Viteazul, al cărui traseu spre putere pare a-l urma până la un punct întru totul. Astfel, avea să încheie o căsătorie ce l-a aşezat alături de marea boierime a Moldovei (cu Tudosca, fata marelui vornic Costea Bucioc), în timpul domniei altui balcanic, Gaspar Graziani, pe la 1620, şi şi-a sporit constant averea. Avea să fie primul pas urmat asemeni predecesorului său de un lung „cursus honorum” (succesiune de dregătorii), servind pe mai toţi cei care s-au perindat pe tronul Moldovei între 1618 şi 1633. În vara anului 1633, drumul spre domnie i s-a deschis în faţă oarecum neaşteptat, lată şi circumstanţele.

După episodul antiotoman de la sfârşitul secolului al XVI-lea, şi cu deosebire după venirea lui Radu Mihnea în prima sa domnie munteană (1616), Ţările Române au intrat într-o veritabilă perioadă prefanariotă.

Cu susţinerea Porţii, care înţelegea să-şi păstreze suzeranitatea şi cu alte mijloace, o parte importantă a clientelei sale greceşti de la Constantinopol a venit în Valahia şi Moldova, şi în scurt timp s-a transformat prin achiziţii de proprietăţi şi ascensiune rapidă în Sfatul Domnesc şi conducerea bisericii într-un instrument predilect de dominaţie economică şi politică a Imperiului Otoman. în această situaţie, conflictul cu boierimea „de ţară” a devenit inevitabil, şi în timpul lui Leon Vodă (1630-1632) în Ţara Românească şi Alexandru Iliaş (1632-1633) în Moldova, explozia de mai multă vreme aşteptată s-a produs.

La sud de Carpaţi, o răzvrătire a boierilor, cu larga participare a contribuabililor, a obligat domnia să accepte un „aşezământ” împotriva grecilor, care nu s-a dovedit suficient, şi după mai multe înfruntări armate, Matei Basarab a preluat tronul cu sabia, în cele din urmă fiind recunoscut şi de Poartă.

În Moldova, mişcarea evenimentelor a fost mai sinuoasă. Mai întâi vornicul Lupu, în fruntea boierimii autohtone, a protestat împotriva creşterii dărilor de care se făcea vinovată gruparea greco-turcă din preajma domnului. Alexandru Iliaş a fugit, speriat de amploarea revoltei, şi nemulţumiţii l-ar fi vrut domn pe cel care se aşezase în fruntea lor. Lupu însă, neştiind care va fi reacţia Porţii, a refuzat, sub pretextul că nu va accepta domnia câtă vreme nu ştie „ce biruri va lua din ţară”. S-a recurs atunci la un alt candidat, Miron Barnovschi, reputat pentru buna sa cârmuire într-o domnie anterioară (1626-1629), dar cunoscut la Constantinopol drept omul polonezilor, încurajat de exemplul lui Matei Basarab, care, deşi răzvrătit împotriva sultanului, mersese la Constantinopol şi obţinuse domnia, acesta din urmă l-a urmat, numai că acolo se instalase de mai multă vreme Lupu, intrigile sale urmând să-l piardă pe nefericitul concurent, care în iulie 1633 a şi fost decapitat în prezenţa sultanului.

Clipa ambiţiosului intrigant nu venise însă. Poarta l-a preferat pe Moise Movilă (1633-1634), într-o trecere pe tronul Moldovei mult scurtată de eşecul unei campanii în Polonia şi de jaful căzăcesc care i-a urmat. Abia acum, odată cu epuizarea listei pretendenţilor, veni şi rândul vornicului Lupu, devenit domn cu numele împărătesc Vasile. După ce se legitimase printr-o mişcare populară, se văzuse suţinut şi pentru averea, dar şi pentru experienţa sa în conducerea ţării, pentru ca în cele din urmă să fie agreat şi numit prin voinţa Porţii, care în mod cert dorea rezolvarea crizei declanşate cu un an în urmă cu ajutorul unei persoane capabile şi autoritare. Noul domn venea la Iaşi hotărât să rămână cât mai multă vreme în scaun. Nu avea să ştie că într-adevăr mandatul său se va prelungi 19 ani, ai treilea ca mărime în istoria Moldovei, după cei 47 de ani ai lui Ştefan (1457-1504) şi cei 31 ai lui Alexandru cel Bun (1400-1431).

Dincolo de calităţile deosebite ale lui Vasile Lupu, durata excepţională a domniei sale are şi alte explicaţii. Mai întâi, anii săi corespund cu o lungă absenţă a puterii otomane din Europa, preocupată de proiecte expansioniste în alte părţi ale lumii. Apoi nu este de ignorat că Matei Basarab a fost acceptat de nevoie la Poartă şi că menţinerea lui Vasile Lupu în Moldova era strâns legată de pretenţiile sale de cucerire a acestei ţări. În fine, cum mai cu seamă conflictele armate între Moldova şi Ţara Românească au fost de scurtă durată, relativa relaxare a presiunii externe, mai cu seamă în plan politic, s-a asociat cu lungi perioade de administrare şi bună gospodărire, care au sporit resursele, permiţându-i domnului să construiască lăcaşuri de cult, precum „Trei Ierarhi”, unanim apreciat, să susţină biserica ortodoxă a Răsăritului, şi în special Patriarhia de la Constantinopol, şi să sprijine mari acte de cultură, precum tiparul şi şcoala superioară.

Din păcate, ambiţiile lui Vasile Lupu erau greu de îngrădit în marginile unei ţări mici, motiv pentru care de la început el a desfăşurat o politică externă dinamică, în permanentă căutare de aliaţi, sau înfruntări costisitoare pe frontul de luptă. Vechea istoriografie a tratat epoca exclusiv din perspectiva eternei neînţelegeri cu Matei Basarab, luând în general partea celui dintâi, „un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”, apărându-şi ţara şi statul de un venetic însetat de putere. O analiză atentă arată că perioadele conflictuale de pe câmpul de luptă au alternat cu lungi perioade de pace şi cooperare şi că, în fond, obiectivele celor doi combatanţi nu erau foarte diferite. Uniunea dinastică moldo-munteană dorită de Vasile Lupu se făcea cu acceptul puterii suzerane, în vreme ce Matei Basarab, într-o alianţă fermă cu Transilvania, consfinţită prin mai multe tratate, şi cu gânduri de cruciadă, dorea consolidarea autonomiei ţării sale şi limitarea opresiunii otomane. De altfel, spre principatul transcarpatic şi-a îndreptat atenţia şi domnul moldovean, acordurile semnate cu această ţară, fără prea mari consecinţe, având tocmai menirea de a neutraliza alianţa transilvano-munteană, în folosul domnului de la laşi. În conflict cu Ţara Românească şi într-o înţelegere plină de suspiciuni reciproce cu principele Gheorghe Racoczy I, Vasile Lupu s-a văzut obligat să se apropie de Polonia, care tocmai încheiase pacea cu Poarta. Primul pas l-a făcut atunci când şi-a căsătorit fiica mai mare, Maria, cu hatmanul lituanian Jan Radziwili, iar următorul, de altfel foarte riscant, când s-a alăturat într-un mare proiect antiotoman, împreună cu Matei Basarab principele Transilvaniei şi cazacii zaporojeni, un ansamblu redutabil, din care Vasile Lupu n-a dorit să lipsească, nevrând să rămână pe dinafară în eventualitatea unei izbânzi. Acţiunea concertată a tuturor acestor forţe (50.000 de ostaşi numai din Tarile Române) s-ar fi bucurat şi de susţinerea popoarelor balcanice, gata să se răscoale.

Din păcate, opoziţia Seimului (adunarea nobiliară care era principalul decident politic în Polonia) şi moartea aventurosului rege Vladislav, în 1648, au pus capăt acestor proiecte şi au deschis în timp o sumă de evoluţii care până în cele din urmă se vor dovedi dezastruoase pentru Vasile Lupu. Cruciada nu a mai avut loc, dar cazacii zaporojeni, nemulţumiţi că în felul acesta nu-şi vor putea recâştiga vechile privilegii şi autonomia militară, retrase de suzeranul polonez, s-au răsculat împotriva acestuia, l-au proclamat hatman pe Bogdan Hmielniţchi, şi împreună cu tătarii din Crimeea au declanşat un război sângeros. Aflat în vecinătatea apropiată, Vasile Lupu a fost obligat să aleagă între cei doi beligeranţi, şi în cele din urmă a optat pentru marele regat catolic din nordul Moldovei, trezindu-se astfel pe nesimţite în mijlocul unui conflict pe care nu îl provocase şi ale cărui consecinţe erau imprevizibile.

Anii 1649-1650 s-au arătat contradictorii. După o victorie poloneză la Zborow, domnul Moldovei a zdrobit o trupă tătară venită să jefuiască, dar în anul următor aceştia s-au întors împreună cu cazacii, prădând sălbatic Moldova. Încolţit din toate părţile, Vasile Lupu s-a văzut nevoit să promită, spre a vedea invadatorii plecaţi, că-şi va da în căsătorie fiica mai mică, Ruxandra, lui Timuş Hmielniţchi, fiul hatmanului cazac, ceea ce a şi făcut doi ani mai târziu, după mai multe victorii ale aliaţilor asupra armatei nobiliare poloneze.

Încuscrirea cu Bogdan Hmielniţchi a fost interpretată în regiune ca un puternic factor perturbator şi a coalizat împotriva sa redutabile forţe dinăuntrul Moldovei şi din afară. Un grup de mari boieri, exasperaţi de politica sa aventuristă şi de ruina ţării, avându-l în frunte pe logofătul Gheorghe Ştefan, mare proprietar funciar şi, de altfel, omul de încredere al domnului, a pus la cale o conspiraţie, împreună cu principele Transilvaniei şi cu Matei Basarab, convinşi că venise momentul să izgonească un vecin atât de primejdios.

Cum nunta Ruxandrei scăzuse cota lui Vasile Lupu şi la Constanţinopol, n-a fost greu să se acţioneze, scrisori venite de la Alba lulia şi de la Târgovişte denunţându-l pentru proasta gospodărire a ţării şi guvernare tiranică. Informat târziu asupra ceea ce se întâmplă şi neputându-l prinde pe principalul conspirator, Vasile Lupu n-a putut face faţă atacului transilvano-muntean şi a fugit la Hotin, apoi la Cameniţa, unde s-a aşezat sub protecţia regelui polonez.

Evenimentele s-au derulat cu repeziciune. În vreme ce Gheorghe Ştefan, înscăunat la Iaşi, numea sfatul domnesc, alţi boieri credincioşi fostului domn solicitau la cererea acestuia ajutorul lui Timuş, care sosi în grabă cu 8.000 de călăreţi şi îşi restaură pe tron socrul.

Steaua sa norocoasă părea să-i lumineze din nou paşii. Odată restabilit, Vasile Lupu ar fi putut să-şi trimită acasă ginerele şi să angajeze o nouă trupă de mercenari, pentru care avea banii, să obţină încrederea Porţii şi să-şi stabilizeze domnia. Evidenţiind soluţia de mai sus, cronicarul Miron Costin nu ezita să spună că în cele din urmă s-a ales varianta cel mai puţin câştigătoare: un atac imediat asupra lui Matei Basarab, care ar fi tranşat în favoarea sa un conflict vechi de 20 de ani.

Contrar aşteptărilor, domnul Ţării Româneşti, încă viguros la cei 65 de ani ai săi, l-a întâmpinat cum se cuvine, şi la Finta, în mai 1653, i-a zdrobit trupele sosite în ajutor. Sfârşitul înfruntării avea să aibă însă consecinţe tragice pentru ambii combatanţi. Vasile Lupu, învins ulterior şi la Sârca, în iulie 1653, avea să piardă definitiv tronul, dar şi Matei Basarab, grav rănit, intra în faza sa declinantă, care avea să-l ducă în mormânt anul următor. Abia în toamnă - octombrie 1653 -, Gheorghe Ştefan era sigur de tronul său. Exilat la Constantinopol, lui Vasile Lupu nu i-a mai rămas decât satisfacţia ca, în ultimii ani ai vieţii, fiul său, Ştefăniţă, să-i urmeze pe tronul de la Iaşi (1659-1661).
prof. dr. Bogdan Teodorescu

Înapoi
Înainte
Comentează aici

0 comentarii: